Sufocata-cata, pana la brau (cacata)…

Suflecata-cata, pana la brau (cacata), ducea, ducea rufele la rau… Asa suna un cantecel pe care-l cantam, evident cu completarea cacacioasa si sturlubatica, atunci cand eram copii… Mereu cand se zbiera cantecu’ asta in autocar, tu o vizualizai pe amarata aia agripiniana ce cara un morman de rufe la rau, greu si cu cate un ciorap alunecand din sarsana, cu poalele in cap, sufocata de stransoarea fustei inghesuite in brau si de greutatea jegoaselor din in si canepa… De-aia in loc de suflecata-cata iti venea sa canti sufocata-cata… Avea sens pana si maronia rima gasita de copii… ca iti imaginai ca rufele alea erau grele de se caca pe ea…

Ti-a venit in minte faza cu micutul cantecel ieri, cand tu erai pe post de rufa de canepa sufocanta, iar suplul era personajul ce efectua curatarea cu maiul si magla, sufocat sub greutatea dorului tau de el si grijii tale pentru el, exprimate si ras-exprimate pe toate canalele de comunicare existente.

Si uite-asa, ajungi din nou la generalizari mai mult sau mai putin valabile…

In fiecare relatie, de orice natura, exista o parte persuasiva si una batuta la cap. Ca-i relatia mama-copil, ca-i nevasta-sot, ca-i barbat-amanta, bunica-nepot, sora-frate, whatever… unul din cei doi il fute la cap pe celalalt din prea multa dragoste sau din nevoia de a detine controlul, din tendinta exacerbata de protectie (care tot din dragoste se trage) sau dintr-o tatonare a limitelor celuilalt, numa’ asa, sa vada pana unde se poate intinde coarda…

Niciuna din pozitii nu te-a iertat de-a lungul vietii…

Copil fiind, aveai mereu de convins parintii sa te lase intr-o excursie, ca „Stii, mami, toti copiii din clasa merg si a zis doamna invatatoare ca atunci cand ne intoarcem, cea mai frumoasa compunere despre excursie primeste un zece…” sau „Mama, am vazut o pereche de jeansi asa de faini, acum se poarta, stii ca nu se gasesc, da’ tanti Maria, o stii, mama lui Calin de la trei, mi-a zis ca-mi tine o pereche marimea mea. Nu-s scumpi deloc…” „Malinuta mamei, n-am bani acum, da’ eu stiu?… Vorbeste cu tata, poate-ti da el…” „Tata, stii, am luat doi de zece azi, unu’ la romana si unu’ la chimie… Sambata viitoare e ziua lui cutare si nu am pantaloni, ca mi-au ramas mici aia negri, da’ am vorbit cu tanti Maria, stii, mama lui Calin ala de la trei, mi-a zis ca-mi tine o pereche… sunt niste pantaloni care au aparut acuma, se poarta si-s foarte rezistenti si ma tin mult, nu-s scumpi, imi dai, te roooog, bani sa-mi iau? Te rog, mama ma lasa sa mi-i iau si-mi sta bine cu ei, nu, nu-s deocheati, sunt chiar decenti… Te rog…” Pfaaaaiii, de fiecare data, desi cu teama si respect ceruti, banutii de la tata luau directia dorintelor mele…

Intr-o ciclitate perfecta, banutii tai iau in ziua de azi, mereu, directia dorintelor copiilor tai, parca si mai aburitori ca tine la varsta lor…

In toate cele trei casnicii ale tale, esuate mai spectaculos ca un casalot la malul oceanului, cea persuasiva ai fost tu. Hazbanzii, bietii, erau ai fututi la creier, incercand sa faca fatza cat mai bine tendintei tale de a detine controlul. Bine, e cu dus intors toata faza, un fel de cerc vicios, ca atunci cand il rugai pe sot sa faca ceva bine si repede, fie se facea bine si dupa doua luni, fie prost, fie deloc. Ca atare, dupa o vreme de astfel de delagari de responsabilitati care se soldau cu un „patru, stai jos”, luai fraiele in maini si-ti manai singura caruta. Bine. Si repede. Da’ toate astea, clar, se lasau cu futaiul aferent. La cap. Capul lor. Si nu, nu ala de jos.

Greu tare te-ai dezbarat de obiceiul asta prost, de a-l trata pe macho-ul de langa tine ca pe un copilas cu muci la nas. Asta tarziu, amu, catre finalul celei de-a doua tinereti (he he!), dupa ce-ai vazut ca niciunu’ nu rezista langa tine mai mult de patru ani, cu o exceptie, al doilea sot, care a rezistat opt. Da’ el, saracu’, a incaruntit inainte de vreme si crezi ca nu se mai insoara in vecii vecilor, ca i-a ajuns casnicia cu tine cat pentru trei vietzi. Cu un puternic instinct matern, ai fost mai mereu, in loc de sotie, amanta sau iubita, mai mult mama pentru toti gealatzii din viata ta. O mama relativ blanda, acolo mereu, indeplinind dorintele lor inainte ca ei sa le aiba, dar ferma si autoritara, cand venea vorba de lucruri care nu erau asa cum ai fi dorit tu sa fie, fiind convinsa ca asa trebuie sa fie. Da’ convinsa. Zic.

Toata grija asta, dadaceala, excesul de iubire aratata, i-au sufocat, pe fiecare pe rand, demasculinizandu-i (cica), pen’ ca nu le-a dat posibilitatea sa-ti arate si ei ca pot, ca vor, ca-s in stare sa faca gesturi si chestii trestii de felurite feluri. Si, in loc sa-i apropie, i-a indepartat felul asta de a fi al tau, de marca lipita de scrisoare.

Da, foarte frumos, erai plina de idei, de energie, faceai totul, da’ cine dracu-si doreste ca celalalt sa faca totul?

Nu-ti place sa recunosti, chiar deloc, da’ esti pe cale sa faci aceeasi greseala cu suplul. Ca din prea multa dragoste, esti tentata sa-i tai coaiele si sa nu-l lasi sa faca nimic, facand tu totul si ajungand pana la urma in aceeasi postura de pres alladinoid dintotdeauna, autoasternut in fata bocancilor cu care, apoi, tot tu te plangi ca ei intra in sufletul tau, fara sa se scuture de noroi.

Da. Constientizezi toate astea. Bravo tie, ce sa zic. E momentul, insa, sa aplici ce-ai invatat, sa-l lasi pe el sa faca lucruri, pentru tine si mai ales pentru el, bine, prost, nu conteaza decat sa-l lasi sa le faca. E mare, e baiat mare, futu-i. Nu tre’ sa-i spui in fiecare zi sa pape tot, nici sa-i vari tricou’-n pantaloni sa nu raceasca la sale, nu tre’ sa-l duci si sa-l aduci cu masina facandu-te praf daca o data nu reusesti, nici sa-l strangi de gat daca intr-o zi uita sa-ti spuna ca te iubeste. Sa-l lasi, femeie, sa se intepe daca-ti culege un trandafir, fara sa sari cu plasturele si iodu’. Sa-l lasi sa duca el bagajele, nu sa sari de fiecare data sa-i iei geanta din mana, ca nici tu nu ai infipta in cur o bara de otzel care sa-ti tina spinarea nemuritoare.

Cu alte cuvinte, fata draga, schimba-ti optica si nu-ti mai fie mila de muierea aia care-si cara, suflecata – cata, pana la brau cacata, rufele la rau. Incearca sa n-o vezi ca-i sufocata de greutate si de poalele inghesuite in cingatoare, ci s-o auzi cum canta de rasuna vaile „Cine iubeste si laaaaasaaaaaaa…”, fericita ca ea spala, da’ si ca barbat’su, nu ea, sparge lemne-n batatura si repara gardu’.

In plus, o fi avand, poate, alte motive de cara ea atat de cu sarg, izmenele cu umbre galbui ale lui barbatu’-so, tocma’ pana la rau… poate ala-i drumu’ pe care circula si Iuanucu’ lu’ Motoc, cand se intoarce de la targ… Si-i cara el sarsanaua cu boarfe pana la masina de spalat din natura… Unde… He he!