De te caci pe tine…

Haide, dom’le, sa mai lasam problemele existentiale, ca oricum altii au inventat gaura la covrig si au pus coada la cireasa sau pruna.

Azi dimineata, dupa ce ti-ai lasat suplul in campia muncii, te-ai decis sa dai o fuga pana la fetele tale dragi, cafegitele cu care-ti imparti de obicei diminetile si pe care, datorita zecilor de trebi pe care le-ai avut de facut in fiecare ziulica, dis-de-dimineata, n-ai mai apucat sa le vizitezi in ultima saptamana.

Imbratisari, pupicei pufosi, hihaieli, o tigara-doua (noua, bata-le sa le bata un sat intreg cu maiu), le pui la curent pe bunoaca si pe creatza cu ce-ai mai infaptuit maretz in ultima vreme. Folosesti de vreo doua ori, pentru a sublinia efectul devastator al Rizotto-ului con funghi, in traducere libera pilaf cu ciumpercutze de padure, preparisat de suplul cu maini de master chef, expresia „bun de te caci pe tine”. Si-ti vine de fiecare data in minte faptul ca, pe langa ca este o expresie care, asociata cu o mancare, poate starni in imaginatia ascultatorilor exact efectul contrar laudei, sa te caci pe tine nu este deloc ceva distractiv, mirobolant sau orgasmic.

O zi obisnuita la serviciu. Vara. Cald, asa cum iti place tie. Dimineata iei cateva decizii care se vor dovedi extrem de inspirate mai catre sfarsitul zilei. Prima e sa nu te imbraci in pantaloni, ca se anunta o zi torida, in  care nici macar usureii pantaloni din in nu ti-ar fi fost comozi. Tragi asadar pe tine o rochita vaporoasa, scurtuta, care sa asigure aerisirea corespunzatoare a zonelor pe unde nu prea ajung soarele si vantul. A doua e sa asortezi la rochita albastra cea mai veche piesa de imbracaminte de pe fata Pamantului, adicatelea chilotii. Optezi tot pentru o pereche usurica, din material sintetic, de culoare neagra.

La birou, printre apeluri preluate si efectuate, vanzari, transporturi, rezolvari de neincasate si hahaieli cu colegii, ingurgitezi pe baza de repede niste ciorba de loboda ce zacea de vo’ trei-patru zile in abisurile de necercetat ale frigiderului tau. Urasti sa arunci mancarea, te doare sufletul sa tzapi in vasul de wc sau la gunoi chestii pentru care unul sau altul mai putin norocosi ca tine ar omori sa ajunga sa le manance. Asa ca esti un fel de container al casei, ce-i proaspat si bun papa dragii tai, ce-i naspa sau vechi, da’ totusi nu-i stricat, balotezi tu.

Programul de serviciu se apropie de sfarsit. Unul cate unul, colegii tai pleaca acasa, tu ramai, ca dupa serviciu ai oaresce treburi de rezolvat si intentionezi sa pleci direct la locul rezolvarii.

Esti adancita in hartii, verifici cu foarte mare atentie niste statistici, tragand totusi cu ochiul din ce in ce mai des la vremea superba de afara. Brusc, subit si dintr-odata, un pumnal de seppuku iti face vraiste matzele intr-un mod mult mai putin onorabil ca in ritualul samurailor. Te inclestezi de marginea biroului si te gandesti ca noah, lasa, o crampitza acolea, trece. Respiri adanc de doua ori, dai drumul marginii biroului, insa in secunda imediat urmatoare pumnalul cu pricina se plimba din nou, in and out, prin burta ta. Treaba serioasa, deci… si te ridici de pe scaun. De la biroul tau pana la limanul suferintelor cauzate de bolboroseala dureroasa din viscerele tale sunt aproximativ saisprezece pasi. Da’ de undee!!! Saisprezece kilometri, poate! Strangand din cur si din genunchi, faci cat poti tu mai repede cincisprezece din cei saispe pasi si pui mana pe clanta usii salvatoare. Salvatoare pe dracu’. Nu, nu mai apuci sa intri. Mauna Loa din Hawaii, cu tonele lui de lava cu tot, e fix pix pe langa eruptia de sub rochita ta albastra… Nu-ti pierzi totusi cumpatul, penetrezi baia cu indarjire si mai faci cativa pasi pana la colacul de salvare, he he! Mda. Prea tarziu.

Multumesti patronilor firmei la care lucrezi ca au avut decenta sa ceara instalarea unui dus in baie, speli tot de pe tine, meaning TOT, te imbraci cu hainele ude si sari geamul pe copertina, sa te usuci la soarele bland al dupa-amiezei.

Iti aprinzi o tigara, parca ar fi fost tigara de dupa, si te minunezi cat de mult noroc ai de fapt, in ciuda aparentelor. Ce s-ar fi intamplat daca erau colegii tai la serviciu? Da’ daca in momentul fugii tale de Bach pana la buda, intra un client in birou? Ce era daca aveai pantaloni pe tine si chiloti de bumbac albi? Un hohot de ras incontrolabil iti urca pe gatlej in sus, da’-l sugushi cat poti, sa nu cumva sa erupa odata cu rasu’ si vulcanu’, a doua oara, si sa te prinza dincolo de pervaz, c-apai Hansel si Gretel raman de toata rusinea cu urmele lasate de firimiturile si pietricelele lor in povestea omonima.

Termini tigara, te catari cat mai usor si nezdruncinat cu putinta pe geam inapoi in birou, cu miscari foarte usoare iti iei posetuta, iti mai netezesti o data rochita acum albastru inchis cu pete mai deschise la culoare acolo unde e uscata deja, te uiti atent, dar nu sesizezi nicio nuanta de maro, cobori prudent scarile, sa nu cumva sa te intalnesti cu cineva, si rasufli usurata, pffff…da, chiar, usurata la propriu (he, he!) doar cand ajungi in masina. Treizeci de grade afara, dai caldura in masina pe maximum, sa usuci rochita si chilotii, usca-s-ar toata loboda mamii ei de loboda cu tot cu neamu’ ei purgativ…

Cand ajungi la intalnire, esti uscata ca o pastaie toamna si departe de a mai fi o oala sub presiune. Zambesti si ciripesti, ca si cum ai fi iesit din casa, proaspata – prospetica, refuzand elegant invitatia de a servi un ceai verde sau o salata, oripilata fiind, la modul cel mai paranoic cu putinta, ca ar putea contine plantula clismatoida.

Cacacioasa aventura se terminase. Slava zeului supraelasticului, cu bine.

Nu crezi ca vei mai pune vreodata guritza pe ciorba de loboda.

Mai ales daca-i buna de te caci pe tine!

 

 

Teoria chibritului sau filosofia nimicu(ru)lui

Azi dimineata te-ai intalnit cu un prieten. De cate ori te intalnesti cu omul asta, zambeste. Are el un zambet deschis, un pic smecher, care te face mereu sa zambesti si tu.

Azi nu. A fost prima oara cand n-a zambit. L-ai intrebat daca e bine si ti-a spus ca e un pic zdruncinat ca tocmai a primit un telefon si a aflat ca varul sotiei lui a murit. Infarct. No, mai! Avea ceva baiuri cu tensiunea, avea omu’ cincizeci si ceva de ani, tocmai isi facuse dosar sa iasa la pensie, nu mai conteaza de ce putea atat de repede, o fi avut ceva munca cu nush ce grad de dificultate, ca altfel la noi varsta de pensionare e peste media de deces. Oricum o dai, la varsta aia nu poti spune ca e normal sa-ti inchei conturile, cu exceptia alora bancare, care-s de obicei de credit. C-o stii tu pe una careia la patrus’ sase de ani ii scapara conexiunile nervoase la gandu’ maritisului si amu’, in chiar perioada asta, abia-si asteapta Valentinu’ sa ajunga seara acasa, cu fluturi in stomac si roseata in obrajii nu tocma’ tineri. Pai tu la cincizeci si ceva de ani iti faci planuri (abia) sa-ti incepi viata, ca atunci copiii vor fi fiind mari, la scoli si facultaturi sau in vreo campie a muncii si-o sa ai timp. Timp sa-ti iubesti suplul, sa-i netezesti ridurile cu adieri de maini adorande. Timp sa incepi sa pui caramizi visului vostru comun, de a avea o pensiune micuta si cocheta, unde musafirii sa se simta varatzi in decor si traire de poveste si acolo sa-si doreasca sa ramana. Timp sa-i citesti suplului in noptile lungi de iarna, la gura focului, povesti despre voi doi. Timp de iubit cu toate celulele, c-or fi mai multe la varsta aia, ascunse fiind si printre riduri, he he! Timp de daruit doar lui. Timp de uitat la el cand se barbiereste sau cand toaca ceapa profesionist, cand mosmondeste la tigara electronica sau cand face papanasi cu gust de ambrozie. Timp de asteptat copiii sa vina data aceea pe an sa va vada, intai numai ei, apoi cu copiii lor.

Asa o fi visat si omu’ asta, nu s-a gandit el ca vine aia cu coasa si-l secera, fara preaviz, de pe fatza pamantului.

Pai da. Ca te crezi nemuritoare, ca toti ceilalti, fiecare in parte. Si te superi atat de tare ca nush care te-a facut prea batrana ca sa-ti mai permiti luxul sa lasi un suplu mai tanar sa-ti curga prin vene… sau ca te-au sunat aia de la banca sa-ti spuna ca ai intarziat doua zile cu rata vietzii… ca fiica-ta nu vrea sa manance peste, da’ fiu-tau da si tre sa faci sapte feluri de mancare, pe care la final tre s-o bagi toata in tine, ca sa n-o arunci, ca ei tot lapte cu cereale mananca… te consumi ca naiba ca-ti sta parul ca unei ciocanitori sau ca-ntr-o dimineata ai cearcanele pana la buric si buricul pana la genunchi… mori de zece ori cand te cearta sefu’ ca n-ai facut nush ce bine… sudui ca ultimu’ cocalar ca-ti taie un trenchea flenchea calea si franeaza apoi ca s-o ia la stanga… tensiunea ti-o ia razna mai mult ca de obicei cand o gasesti pe catelusa casei cu pantalonii de la pijamaua ta nou-nouta, cu bufnite, primita de la Mosu’, intre dinti, flenduriti de nici Croitorasul cel viteaz nu mai scoate nimic din ei… te superi pe dragii tai din casa ca daca aceeasi catelusa face un rahatzel la locul de rahatzit cand nu iese afara, poa’ sa stea rahatu’ ala acolo si o saptamana, ca daca nu-l iei tu, nu-l ia nime’… te enervezi si nu dormi noptile cand v’un client iti intarzie cu plata si crezi ca-i sfarsitu’ lumii daca ar ajunge sa nu-ti mai plateasca vreodata factura aia… mori incet ca ai cumparat un corp de neon, ca ti l-au dat fara clemele de prindere, ca te-ai mai dus o data la superstore-ul vieztii, le-ai luat, l-ai montat, evrika! – functioneaza, da’ descoperi ca nu are intrerupator si e legat pe direct la priza, deci trebuie musai sa mai meri o data la superstore-ul vietzii, sa iei intrerupatorul, sa-l montezi si sa inchei treaba dupa doua saptamani in care-ti curati buricele deshtelor in loc de cartofi si pui sare in cafea in loc de zahar, ca nu vezi nimic, nimicutza in bucatarie numa’cu lumina data de plafoniera veche, s-aia, ca tine…

Si de fapt toate astea ar trebui sa te faca sa razi… sa razi, femeie, in hohote… ca-s cacaturi… Toate tampeniile astea nici n-ar trebui sa zgarie starea ta de acum… Fericirea de a-ti vedea copiii sanatosi, voiosi, voinici, scuturandu-si deja aripile a zbor sigur, departe de cuib, mama atingand cu luciditate si fara probleme grave de sanatate o varsta la care tu poti doar visa, suplul cu suflet invelitor si privire cautatoare de tine venind seara acasa in asteptarea limanurilor odihnitoare din zambetele tale… Fericirea asta… Fericirea asta n-ar trebui sa ti-o poata lua nimeni si nimic…

Da’ tu nu, ca in fiecare zi tre’ sa aprofundezi teoria chibritului… Chibritul are trei parti: partea de jos, partea de mijloc si partea de sus… Partea de jos a chibritului are, la randul ei, trei parti: partea de jos a partii de jos, partea de mijloc a partii de jos si partea de sus a partii de jos… Partea de mijloc a chibritului are… Are. Foarte bine ca are. Sa le numere altii… Ca omu’ ala de dadu ortu’, clar s-a bagat pana-n gat in teoria asta, care pana la urma l-a pus jos. Si ce folos de toate visurile lui, de toate bucuriile ce urmau sa vina, de toate sperantele si dorintele pe care le avea, dar n-a mai apucat sa le vaza cu ochii lui? Ca au ars ca partea de sus a partii de sus a partii de sus a chibritului… A ultimului lui chibrit din teoria aia de cacat.

In ultimul timp insa, lucrurile au inceput sa stea cu totul altfel…

Suplul cu ochi de caprior si minte desteleninda de alte minti, ti-a indus o stare de bine, de atat de bine incat ai ajuns sa folosesti chibriturile numai ca sa aprinzi aragazul sau tigara  – in locuri care nu sunt publice, mai nou… Oricat de pompos si nerealist suna, te-a invatat sa ai incredere. Sa traiesti la maximum clipe, minute, zile fulminante si sa renunti, in favoarea trairilor adrenalinoide, la o filosofie periculoasa de viata, care nu e buna la nimic si pe langa asta, e ca curu’, otravind tot ce are legatura cu linistea si fericirea.

Filosofia nimicurului.