Scăunelul

Acum mulți, mulți ani, am cumpărat un curpător sau lopitău sau, mai pe înțelesul tuturor, un fund de lemn rotund, numai pentru că mi-au plăcut rotunjimile sale.

Cu talentul meu la bucătăreala, bietul rotunjor a zăcut muuult și bine într-un sertar, alături de alte scule și bascule cumpărate tot pentru ziua când aveam să mă apuc de această artă papiloid-gustativă.

Într-o zi de curățenie bianuală, cea de dinaintea Crăciunului, am dat peste roată. Când am văzut-o, se schimbase. În ochii mei nu mai era un lopitău, ci un șezut de scăunel din acela de muls, dacă știți voi cum arată unul, din acela cu trei picioare.

Am pus roata în poșeta și am venit ață cu ea la colegii mei de la serviciu, cu toții niște meșteri mari, calfe și zidari, să-i rog să caute cumva să mă ajute și să-mi transforme fundul, sic, într-un scaun cu trei picioare.

Mi-a sărit în ajutor, fără să ezite, un bun și vechi prieten de-al meu, care, prin împrejurări și căi numai de Dumnezeu cunoscute, a ajuns să-mi fie coleg. A luat bucata de lemn cu rotunjimi cu tot și a transformat-o într-un scăunel cu trei picioare, de mai mare dragul să-l privești. Cum de muls oareșce vacă nici nu putea fi vorba, că singura rumegătoare din casă eram eu, scăunelul a ajuns un fel de piesă de muzeu în bucătăria mea.

Prietenul meu s-a dus între timp la îngeri, acolo trebuie să se fi dus, nu altundeva, că a fost un om tare bun la suflet, dar scăunelul făcut de el a rămas tot acolo, lângă ulcioarele și străchinile ce-mi decorează sufletul și bucătăria.

Până-ntr-o zi. Până ieri.

Fata cu ochi de cer era plecată la o prietenă, băiatul – bărbat era la antrenament, soțul moțul era plecat cu cățeaua, aia cu patru picioare, la plimbare și m-am trezit stând dezorientată, doar cu motanul ce se așezase leneș pe masa din bucătărie, și gândindu-mă ce să fac eu cu o întreagă oră numai a mea. O oră întreagă întreguță, doar pentru mine!

Am pus mâna pe acuarele și pensule, am înhațat scăunelul cu trei picioare și am început să aștern pe el florile din sufletul celui ce mi-l făurise, flori din plimbările mele pe dealurile moților, în forme și culori văzute și nevăzute, flori din călatoriile pe care încă nu le-am făcut și din locurile pe care încă nu le-am văzut. Încet, încet, am ajuns să nu mă mai gândesc la ceea ce fac, pentru că deja, odată cu florile, pictam pe micuțul fund de lemn devenit scaun frânturi de gânduri, amintiri, dorințe, planuri și doruri.

Nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Nu știu cât a moțăit motanul pe masă, lângă mine. Nu am simțit niciun efort, nicio oboseală a ochilor cât am pus petele alea de culoare pe lemnul nu foarte bine șlefuit.

Știu doar că, atunci când am auzit cheia în ușă, m-am trezit și m-am descâlcit ca dintr-un vălătuc de vise și abia atunci am văzut că umila mea încercare de pictură era aproape gata și că în fața mea, pe cele trei picioare ale lui de șorecar, stătea, mândru nevoie mare că era în sfârșit băgat în seamă de atâta lume, de atâtea întâmplări și dorințe și visuri, că era în sfârșit terminat, scăunelul.