De ce ma strangi in pumnul tau?

„…Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea să-l rupa.
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!…”

Cred ca Lenuta asta a lui Farago n-a avut habar cat de profund a fost ceea ce a scris…

Terminarea unui ciclu scolar la clasa fiicei mele. Ultima sedinta cu autorii minunatelor progenituri aducatoare de raze de soare in vietile noastre, adecatelea cu noi, parintii. Vine o tanti pisicolog, care ne iegzplica ea ce si cum cu schimbarea asta in vietile copiilor nostri, ne pomeneste cate putin din toate timp de o ora pe ceas. La cat de tare iubesc io pisicologii, am fost atenta – nu la ce povestea vocea aia usor afectata. Desenam patratzici si bulinutze pe o foaie de hartie si ma hihaiam cu colegele de banca (tot in scris, evident) pasand peticelu’ de hartie de la una la alta. Si ele se distrau de minune si erau toate, toate numa’ ochi si urechi. Imi atrage tanti, totusi, atentia in doua randuri. Ca auz io de familiile monoparentale, ca cica e greu sa cresti copii in astfel de familii (zi sa mori tu!) si copiii crescuti in astfel de familii au de cele mai multe ori deviatii comportamentale. Noah, mey, abia asteptam sa ma duc acasa sa le zic copiilor mei ca-s niste deviati si ca-s mandra de ei ca-s altfel! Ce folos sa-i mai zic doamnei cu pisihicu’ ca (!) io am crescut intr-o familie biparentala straight si pentru aia tot deviata-s!

Si ne deseneaza domnuca pe tabla un triunghi (numa’ pentru familiile normale) une cand copilu’-i sus si parintii la baza, cand vitzavercea. Cica-i bine sa fie triunghiu’ cu curu-n sus si cu capu-n jos, ca asa-i ideal, parintii sa fie deasupra si ei sa hotarasca tat, tat, tat pentru copilu’ ala. Daca-i invers, ii bai. Ridic doua degetzele si dau sa intreb cum e cu familiile estea deviate, ca a mea, ca io n-am doua persoane de pus la curu’ triunghiului… Las mana-n jos, ca orisicum, n-aveam canapei sa ma intind si la pisicolog io numa’ asa pot vorbi, intinsa pe un canapei cu perne cu ciucuri. Ma gandesc io ca la mine-n casa nu-s triunghiuri, ca-i numa’ o dreapta de la mine la copii si de la copii la mine. Si niciunu’ dintre noi nu-i sus sau jos. Ca suntem la un fel de egalite, fraternite si liberte, da’ conditionee de lipsa de minciuna si de indolenta, ca altfel dreapta aia se intoarce si-i pocneste la cur de nu se vad. Deviati ce suntem!

A doua oara cand ma scoate tanti pisicolog dintre patratzicile si floricelele desenate cu pixu’ pe hartie e cand pomeneste de despartire. Cuvant familiar mie. Prea familiar. Si aflu de la doamna cea avizata in comportamente ca exista, frate, neshte tehnici de luare de ramas bun! Pai io de ce n-am stiut de ele pana acum? Bine ca aflu amu de tehnicile astea , cand nu mai am de cine ma desparti, ca-n relatiile nerelatii nu te desparti, ca n-ai de ce. Da’ ce bine mi-ar fi prins sa stiu tehnicile astea destepte amu’ douazeci, cinspe, cinci, trei ani???!!! Hmmm… Asta-i un tip sensibil, introvertit, nu fumeaza, mai bea din cand in cand, iese cu baietii la o bere, aplicam tehnica patru. Astalalt e un idiot infatuat, un singur neuron ratacit printre milioane de spermatozoizi, invulved not involved in relatii, aplicam tehnica numarul sapte. Asta e plictisitor maxim, face greseli gramaticale flagrante si-i al naibii de misogin, aplicam tehnica generala, care le include (sau le exclude?) pe toate: „Du-te-n p*la!”

S’acum, dupa pro(pisico)logul asta generos, sa trecem la subiect.

Dupa ce doamna responsabila cu psihicu’ a parasit clasa, am trecut la povesti ceva mai ancorate in realitate, ca cum (!) ar fi sa aplicam o tehnica de ramas bun cu suc si tort pentru copii si bere si-un cartof pai pentru parinti, intr-o locatie ceva mai generoasa ca spatiu fata de sala de clasa. Ha, ha si hi, hi, glumitze, tachinari intre parinti… Vocile se sting una cate una pana se face o liniste mormantala in clasa… Invatatoarea copiilor nu zambea. Se uita doar la noi si nu zambea deloc. Rumoare… Ce-i cu ea? Ne intrebam unul pe altul din priviri ce se intampla? Doar anul trecut a fost impecabil, minunat, mirobolant, copiii au fost in extaz, s-au jucat pana la epuizare, parintii au socializat maxim… Si adevarul cade intre noi si ghilotineaza entuziasmul. Un anonim (evident) si autointitulat „grup de parinti” depusese o plangere la forurile abilitate (mai degraba debilitate decat abilitate, daca ma intrebati pe mine) cum ca intr-o nu stiu care vara, intr-o nu stiu care seara, intr-un nu stiu care sat, o invatatoare colaboareaza si se intelege (culmea!) perfect cu marea majoritate a parintilor copiilor din clasa ei. Si impecabil cu toti copiii, care practic o adora. Ca urmare cade de acord cu adultii sa organizeze festivitatea de premiere a copiilor la o terasa dinafara orasului, umbrita si spatioasa, unde copiii sa aiba un’ sa alerge pana le sare sufletu’ si parintii sa se bucure de bucuria demnilor urmasi ai familiei. Si din festivitatea aia deosebita, cu strigare la microfon a fiecarui copilas, inmanare de premii, medalii, diplome, elea, elea… cu poze, cu parinti, fara parinti, cu copii, fara copii, cu invatatoare, fara, etc, etc, iese si reiese din scrisoarea parintzeilor reclamagii ca ne-am dus copiii, obligat – fortat, intr-o atmosfera rau famata, cu consum de bauturi si tutun. Dat fiind faptul ca scrisoarea (oare de ce nu ma mir?) nu a fost semnata, ca unde ati mai auzit voi de moluste care sa stie sa scrie?!, forurile superioare nu au dat curs niciunei actiuni. Parintzeii grijulii cu viitorul copiilor lor (ca noi n-avem treaba cu viitorul alor nostri) nu au fost la sedinta (oare de ce?), dar raul l-au comis… Toti copiii urmau sa fie privati de placerea de a avea o festivitate aparte la terminarea unui ciclu din vietzuca lor, inclusiv copiii parintilor care fac din reclamatie o virtute, dar se bat cu pumnu’ in piept numai in oglinda proprie, la modul anonim. Bieti copii, a caror vina e doar ca au astfel de parinti…

Refuz insa sa fiu gandacelul din pumnul minoritatii, asa ca-mi incordez trochanter-ele de gaza si tata, tata ma razvratesc si razgazesc la gandul ca nu-mi spune mie nimeni ce sa fac cu copilu’ meu si cu invatatoarea lui, cu prietenii lui si cu prietenii mei, in afara scolii. Asa ca organizam ce trebe la scoala, cu premiere si suc la comun, in sala de clasa care va deveni in scurt timp sauna, iar apoi iesim undeva unde sa ne simtim aproape de copiii nostri si ei de noi. Sa aplicam o singura tehnica de ramas bun de la invatatoarea noastra faina, aia de se lasa cu zeci de batiste pline de lacrimi si muci. Pe minunatii anonimi ii invit sa ma priveasca din spate cum am mersu’ leganatu’… Si daca, doar daca voi simti ca privirile-s asa, mai insistent-agresive, imi voi ridica usor un colt de fusta, cat sa inteleaga ca-i invit sa ma pupe. In cur.

Intr-a cincea, las’ sa vina reclamagiii sa sufle cat vor peste elitrele mele si ale celorlalti gandaci razvratiti, ca daca n-am murit amu’, inseamna (conform tot unui principiu) ca ne-am intarit. Si ca daca ma vor mai strange mult in pumn, n-o sa se aleaga decat cu faptul ca m-oi caca in pumnu’ lor de la stransoare.

De fapt… de parintii aia ne doare undeva pe toti. Ne doare de sufletelele copiilor acelora care sunt tristi ca nu merg si ei la pizza cu ceilalti. Copiii sunt cei care pierd o zi de joaca si de ras cu colegii si prietenii lor, din cauza unui orgoliu nejustificat al parintilor. Care, crezand ca ne strang pe noi in pumnul ala de cacat, si-au strans copiii proprii, stergandu-le zambetele de normalitate de pe fetzisoare. Si le frang aripioarele aratandu-le cat de grozavi si autoritari si impunatori si hotarati sa faca rau gratuit, dar anonim, sunt.

E atat de usor sa strangem in pumnul nostru fiintele care ne iubesc. Pentru ca iubirea lor pentru noi le transforma in cele mai fragile fiinte de pe terranoica noastra planeta. Pe ele le ingenunchem cel mai usor, cu un gest, o vorba sau doar o privire.

Valabil la orice varsta si pentru orice dimensiune de pumn.